Amintiri dintr-o poveste.VIAȚĂ și TEATRU.Scrisori pentru TOMA(lansare carte TomaHogea FITC-ACP 2022)

Descriere

Domnule Toma Hogea,
Scrisoarea mea, scrisoarea redactorului de carte, a omului din umbra facerii cărţilor, a celui care mereu mai are nevoie de încă o zi... şi de încă una... înainte de a simți lăuntric că o carte poate intra în lume, după ce o gândeşte, la rândul său, ca pe un spectacol, făcând, într-o oarecare măsură, şi o anumită regie... este firesc și decent să fie ultima din acest teanc de 33 de scrisori scrise cu mai multe tipuri de cerneală: una a stiloului, alta a tastaturii, alta simpatică, vizibilă doar prin căldura sufletului, sau cu toate,
deopotrivă... scrisori primite de la atâtea personalităţi, celebrităţi, prieteni buni ai dumneavoastră, oameni atât de importanţi şi de speciali, inspiraţi şi inspiratori, demiurgi făcători de galaxii magice în acest splendid univers în care recunosc că m-aş muta cu totul, schimbându-mi adresa de domiciliu,
pentru totdeauna, pe extraordinara planeta care se numește TEATRUL, unde locuieşte, în mod sigur, şi Micul Prinţ, şi toate personajele minunate cărora le-ați dat viață în toți acești ani...
În faţa laptop-ului, mă simt, în continuare, copleşită de această rugăminte şi mărturisesc că, deşi au trecut luni bune de când am primit minunata şi provocatoarea dumneavoastră invitaţie, deşi am scris şi am rescris de nenumărate ori în minte această scrisoare, mereu mi s-a părut că nu am ştiut spune ceea ce trebuia, că nu am găsit reţeta, formula potrivită, cuvintele nici prea mari, nici prea mici, care să fie cel mai bine înşiruite, cu sens şi substanţă, pentru că, decât să fac un lucru de mântuială, mai bine nu îl fac deloc, pentru că, de multe ori, sufletul o ia mai repede la picior decât cuvântul, iar pentru ca totul să fie cât mai adevărat, iată, sufletul trebuie să mai aştepte, uneori, cuvântul să-l ajungă din urmă... și bine face...
După această introducere cu rol de captatio benevolentiae, aleg totuşi, paradoxal, să îmi încep scrisoarea cu un regret: şi anume, acela că nu m-am putut bucura şi eu, în copilărie, ca atâtea mii și mii de alţi copii de spectacolele dumneavoastră... Şi aceasta dintr-un motiv foarte obiectiv: pentru că eu veneam pe lumea asta, tot în Botoşani, în luna lui Cireşar, a anului 1978, iar dumneavoastră eraţi deja plecat din Botoşani şi ajuns înaintea mea, aici, în Iaşi, desigur, pentru alţi copii care au fost mai norocoşi datorită faptului că s-au putut bucura de atâtea personaje pe care le-aţi plăsmuit... Mărturisesc că, citind despre acestea în cărţile dumneavoastră, mi-au trezit interesul, dar şi gelozia că nu le-am putut vedea şi eu, la timpul meu de atunci sau de azi, pe scenă... Simt că trebuie să spun şi povestea aceasta, așadar... încă o paranteză în paranteză... după ce, odinioară, copilul care iubea scaunele îmbrăcate în catifea roşie din Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani a mai crescut şi a devenit, el însuşi, actor, plecând mai departe, precum Făt-Frumos, să-şi croiască (ce expresie plastică!) destinul în lume, peste câţiva ani, un alt copil, o fetiţă, de data aceasta, făcea – cred – acelaşi lucru, cu inima cât un purice de emoţie şi cu ochii cât roata de lumină a soarelui de atâta uimire şi bucurie, iubea să stea, poate, chiar pe aceleaşi scaune împărăteşti pe care stătuse, cu câţiva ani în urmă, viitorul Prinţ atât de mult iubit de copii... Şi deşi timpul trece inexorabil, nu ne întunecăm deloc, ci ne facem mai mult stâlpi de lumină, iar eu am certitudinea că toate aceste fiinţe care suntem în timpul unei vieţi nu mor, nu dispar aşa, pur şi simplu, fără nicio urmă, şi nici nu se ascund în noi, ci continuă să ducă o existenţă reală în lumile lor de odinioară... Aşa că nu m-aş mira deloc ca, dacă mâine am deschide uşile Sălii Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, să-l mai vedem încă o dată pe copilul Tomiţă stând pe un scaun îmbrăcat în catifea roșie şi privind un spectacol, iar şi iar...
Nu aş vrea să folosesc cuvinte şi fraze deja uzate, demonetizate, pentru că ştiu că le respingeţi visceral şi m-aş simţi ruşinată de neputinţa de a
vă face un dar de cuvinte potrivit cu ceea ce sunteţi dumneavoastră cu
adevărat...
Ca unul care are privirea de ansamblu a acestei cărţi citite şi răscitite în căutarea unei organizări cât mai bune a materialului, v-am regăsit, aşadar, cu uimire, trăsăturile portretului refăcut din toate aceste mărturisiri, interviuri, dialoguri, scrisori şi fotografii, confirmat prin felul în care v-am cunoscut şi eu ca redactor al cărţilor dumneavoastră (mai puţin pentru volumul de versuri). Când atâţia şi atâţia oameni vorbesc despre aceleaşi calităţi ale unui om şi ale unui profesionist garantat 100%, acest lucru înseamnă că nimic nu e o pură întâmplare: nici totala dedicare, nici pasiunea, nici idolatria pentru scenă, nici punerea semnului egalităţii între propria viaţă şi meseria de actor şi regizor văzută ca brăţară de aur (un alt cuvânt atât de frumos, exilat pe nedrept în favoarea unuia mai nou, dar mai sărac în conotaţii pline de greutate – profesie, deseori raportată cu ostentaţie în CV-urile neprofesioniştilor, culmea ironiei!...), nici sincera şi empatica atenţie la povestea spusă de celălalt care găseşte în dumneavoastră un duhovnic înţelegător şi uman, nici prietenia şi generozitatea pe care le-o arătaţi oamenilor, toate având – cred, simt – un numitor comun: risipirea, cu bună ştiinţă, în mii de fărâme de aur care s-au lăsat, mai apoi, purtate ca nişte seminţe de păsările albe ale emoţiilor înspre mii şi mii de oameni... spectatori, colegi, prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi, copii sau adulți, în sufletul cărora au încolţit, iar mai apoi, pe nebăgare de seamă, au prins acolo rădăcini, au crescut, au crescut, au crescut... aşa cum numai în poveşti se poate întâmpla... şi s-au făcut, iată, copaci cu totul şi cu totul de lumină, care ne ţin sufletele ca o arcă magică, plutind deasupra răului şi a întunericului din lumea aceasta, pentru a nu ne pierde şi a avea mereu energia de a renaşte mai buni, mai adevăraţi şi mai frumoşi precum calul năzdrăvan al lui Făt-Frumos zburând către tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, pe deasupra împărățiilor Scorpiei și Gheonoaei... Pentru că domnul Toma Hogea crede în valoarea clasică, eternă a Teatrului... în rolul de catharsis al acestei arte, deseori ignorat, uitat, persiflat astăzi, iar această credinţă nu poate să dispară, pur şi simplu, aşa... fără urmă, fără umbră... Iar dacă ar fi să întreb acum unde este domnul Toma Hogea, mii şi mii de oameni mi-ar spune, sunt sigură: Este şi în inima mea! Este şi în inima mea! Este şi în inima mea! Pentru că darurile de emoţie şi cuvânt pe care le-aţi făcut, zeci şi zeci de ani, la rândul, ca om, ca actor, ca regizor, atâtor oameni pe care îi cunoaşteţi sau pe care nu-i cunoaşteţi, care vă cunosc şi care nu vă cunosc, sunt minunate. Sunt oaze de apă în deşert. Sunt lumină. Sunt salvare. Sunt puterea de a o lua din nou de la capăt. Sunt rezistenţă. Iar toate acestea se întorc şi, până la urmă, într-o formă sau alta, toate se vor întoarce, înzecit, la dumneavoastră... Dovadă stă extraordinarul succes repurtat de ultima montare a spectacolului Baltagul, cu Maia Morgenstern în rolul extraordinarei Vitorii Lipan! O alegere mai inspirată nici că se putea face!
Domnule Toma Hogea, sunteţi o persoană specială, vă mulţumesc pentru şansa de a vă fi redactor de carte şi a de pătrunde, şi în acest mod, în universul magic al Teatrului care îmi este şi mie tare, tare drag (mai demult, demult... la Casa Copiilor din Botoşani, începusem şi eu nişte cursuri de mânuire a păpuşilor, evident fără prea mari progrese, iubirea şi duioşia faţă de păpuşi rămânând însă mereu în inima mea...), de a-l cunoaşte mai bine şi de a mă bucura să ştiu, să aflu, să înţeleg ce, de ce şi cum trăieşte un actor, un regizor, care sunt frământările lui, de unde încep căutările şi unde se sfârşesc... dar se sfârşesc oare vreodată, chiar şi după încheierea spectacolului? Şi pentru că memoria involuntară este, deseori, surprinzătoare, îmi amintesc, iată, un lucru extraordinar, pe care l-am aflat dintr-una dintre cărţile dumneavoastră: era vorba despre povestea unui păpuşar... iată!... înainte vreme, când se acorda mai mult timp pentru calitate, pregătirea spectacolelor era permis să dureze mai mult, iar apropierea de personaj se făcea mult mai profund, identitar, aproape fiziologic, actorii puteau lua păpuşile acasă cu ei, vorbeau cu ele, dormeau cu ele, mâncau împreună, trăiau împreună, râdeau şi plângeau împreună... şi aşa, cu totul străini de ceea ce înseamnă lumea nebună a goanei după bani în care trăim astăzi, pentru a ne putea plăti facturile, actorul devenea atunci (poate şi acum!, să nu ne pierdem totuși speranţa...) totuna cu personajul, cu păpuşa... Ce vremuri! Şi câtă apropiere pot afla în acest punct între munca actorului şi munca redactorului de carte care, pentru a face o bijuterie din cuvinte, idei, emoţii, substanţă, cerneală, hârtie, carton şi aracet, trebuie să intre cu totul şi cu totul în starea cărţii, să doarmă cu ea sub cap şi în cap, să o viseze, să o trăiască...! Acesta este aluatul lui, iar pâinea... ceea ce se vede... ceea ce ţineţi acum în mâini...
Cartea aceasta, domnule Hogea, este a dumneavoastră, e despre dumneavoastră şi pentru dumneavoastră, dar nicidecum nu va fi ultima, ştiu şi simt asta, pentru că intuiţia mea nu poate greşi, deşi experienţa mea editorială este la jumătatea celei a carierei dumneavoastră... Mai sunt încă multe, foarte multe de spus, însă până la facerea unei alte lumi (a se citi, a unei alte cărţi – pentru că o carte este, nu?, o lume, un univers aparte...), eu voi aştepta cuminte, în tăcere, în umbră, pentru că aşa e firesc să se întâmple până la o nouă întâlnire...
La încă mulţi, mulţi ani pe scenă, domnule Toma Hogea, în ropote de aplauze, bis-uri şi ovaţii, mereu sub lumina reflectoarelor şi în inimile oamenilor pentru că acolo e adevărata casă... în inima oamenilor adevărați... de acolo nu vom fi niciodată exilați...
Alina HUCAI
INTRAREA ESTE LIBERĂ!